Fața cărții

Bogdan a creat un grup pe facebook care se numeste Fața Cărții. Cei care doresc trebuie sa scrie aici cate ceva despre ceea ce citesc. Saptamana trecuta am avut si un concurs cu tema “Cartile copilariei”. Pe scurt, trebuia sa scriem “cateva  rânduri despre o carte cu care ţi-ai petrecut clipe din copilărie”.Vdp a castigat concursul, premiul constand intr-o carte oferita de libraria Cartea de nisip din Timisoara. Cartea castigata se numeste “Imigrantii” de Ioana Baetica Morpurgo. Vdp a ales “Elevul Dima dintr-a saptea”, iar eu “La Medeleni”. Mai jos puteti citi si voi ambele povesti deoarece stiu ca nu toata lumea care intra aici are cont pe Facebook si nu vreau sa privez pe nimeni de povestile noastre.

 

Mihail Drumes – Elevul Dima dintr-a saptea

Cu toate ca varsta mea incepe cu cifra 2, am avut norocul sa mai am parte de copilaria traditionala care nu includea atat de multe jocuri video, desene dubioase si telefoane mobile atarnate de gat.  Singurul lucru pe care il purtam in jurul gatului era cheia, legata de o ata rosie, cheia pe care o pastram cu atata grija incat devenise o extensie a trupului meu. Iar pe langa extensia trupului, intelesesem la un moment dat ca pot avea parte si de o extensie a mintii.. lectura. Am inceput timid, cufundandu-ma in cartile pe care le gaseam prin casa, uneori chiar manualul vechi de biologie al surorii mele reusea sa imi tina de urat, orice text era binevenit. Curand insa, foamea de litere si cuvinte frumos aranjate nu mai putea fi stapanita cu povesti nemuritoare si legende cu talc, iar biblioteca scolii pe care o urmam avea o bibliotecara draguta care nu prea intelegea ca mie degeaba mi-l recomanda pe Fram, eu am nevoie de ceva diferit de povestile pentru copii. Asa cum se intampla de obicei, sora mea m-a salvat si de aceasta data; poate am gasit-o in camera ei sau poate mi-a dat-o chiar ea in mana, nu mai tin minte cu precizie, cert e ca intr-o zi, in mainile mele a ajuns un volum portocaliu, ingalbenit de timp, cu chipul unui scolar intr-o uniforma albastra (putin prea ‘militieneasca)’, total necunoscuta mie.

Inca de la inceput, cartea m-a prins in filele ei semiveline si m-a atras in plasmuirile penitei lui Drumes. Am iubit-o de la primele pagini, i-am adorat personajele, tenacitatea lui Dima, fragezimea Charlottei, disciplina ‘Statului Major’,  revolta in fata sistemului, chipul lui Soimaru de dragul caruia am plans minute intregi atunci cand s-a sinucis.. Aici am aflat de Anatole France, de Elegia lui Massenet, de Rosu si Negru si mai ales, dar mai ales.. de Manon Lescaut..

Totul avea un farmec aparte, nu existau eroii si zmeii copilariei mele, dar aveam de-a face cu ceva nou: era rebeliunea adolescentina care pe mine inca nu ma mistuia, dar pe care incepusem sa o percep asemeni unor lanturi invizibile pe care Dima le striveste cu vointa si cultura sa; doream si eu sa am o coloana vertebrala bine definita, cu caracter absolut, o moralitate constanta, principii pentru care sa sufar. Cred ca aici a fost punctul decisiv, cred ca aceasta a fost cartea care a decis pentru mine, cartea care a deschis drumul tuturor volumelor urmatoare, cartea care a facut primii pasi pe cararea lecturii, tragand cu putere dungile si liniile care defineau pentru intaia oara, cu o claritate aparte, cine doream sa devin. Au urmat bineinteles alte si alte carti si alte romane si alti autori.. mereu ma reintorceam la cartea mea de suflet, citind-o si recitind-o cu incetineala unui melc, savurand cuvintele, privind-o cu alti ochi, uneori prin prisma unor cunostinte proaspete.

Volumele au disparut la un moment dat, s-au pierdut cred, asa cum le sta bine unor carti cu insemnatate sufleteasca, dar acum doi ani, am primit o editie noua de la sora mea. Am notat pe ea cu nostalgie anul si numele surorii mele si am recitit-o frenetic, fara pauza; intai pe repede inainte, apoi reluand fiecare capitol cu indemanarea unei minti care deja trecuse prin Huxley si Fowles si Orwell si altii mai dibaci.. Cartea mea insa, cartea copilariei mele, citita la varsta la care nu intelegeam despre ce vorbea, si-a pastrat importanta si greutatea. Era invesmantata strans in amintirile mele incetosate si protejata de importanta care se asaza in strat gros pe lucrurile care ne-au facut sa devenim cine suntem.. [verdedeparis]

La Medeleni

In copilarie eram nevoita sa vin acasa de la scoala singura si sa imi astept  parintii sa se intoarca de la munca. Pentru ca imi placea sa citesc, saptamanal primeam cate 2-3 carti pentru a nu ma plictisi in perioada pe care o petreceam  singura.

Nu imi amintesc foarte multe amanunte despre cartile citite in acea perioada, erau in general carti de povesti, gen ‘Povesti nemuritoare’, Povesti rusesti, Povesti arabe, Legendele romanilor, aveam o deosebita atractie pentru Povestiri istorice si o adevarata obsesie pentru Almanahul copiilor. Inca nu descoperisem biblioteca scolii, insa  tin minte ca am citit toata biblioteca uneia dintre prietenele mele. Chiar toate cartile.

Prin clasa a V-a, ne-am mutat in alt cartier, am mers la alta scoala, unde aveam o biblioteca frumoasa  si eram aproape si de biblioteca judeteana.

Una dintre cartile care mi-a placut este “La Medeleni”. In fiecare an cand primeam manualele, eu fiind curioasa le citeam pe toate. Si incepeam cu manualul de romana.

In  manualul de Literatura Romana erau diverse fragmente din povesti sau romane, care imi starneau curiozitatea si ma faceau sa caut cartea respectiva pentru a ma lamuri cum sta treaba.

Asa am descoperit “La Medeleni”. Nu imi amintesc foarte multe detalii, deoarece au trecut mult peste 20 de ani de atunci si chiar mi-am propus sa ii recitesc. Am aceste volume in mai multe editii, din diferiti ani.

Imi placeau personajele din aceasta carte, viata pe care o duceau ei la tara, descrierea amanuntita a vietii lor de zi cu zi. Olguta era preferata mea. Culmea este ca la putin timp dupa am intalnit o fetita, care se numea Olguta si isi petrecea vacantele de vara cu bunicii, la Arad. Eram foarte impresionata de faptul ca se numea Olguta. Nu mai intalnisem pe nimeni care sa aiba acest nume, iar in mintea mea era una si aceeasi persoana cu personajul pe care il indrageam. Cateva veri ne-am tot jucat impreuna, dupa care am pierdut legatura.

Olguta mea locuia in Timisoara si cine stie,  poate pe aceasta cale o voi regasi.  [everfresh]

 

P.S: Avem un concurs si saptamana aceasta, tema lui fiind: Jocul. Desigur ca daca vom decide sa participam si in aceasta saptamana voi posta aici povestioarele noastre.

Schitul Vinisoru

Aceasta locatie de vis  este Schitul Vinisoru cu hramul : Sfantul Ierarh Vasile cel Mare.

Schitul  este dependent de Manastirea Baia Borsa, el avand o biserica de lemn in stil maramuresan  si un corp de chilii.

Daca ajungeti in zona, merita sa ii faceti o vizita. Este un loc unde noi ne “ hranim sufletul ” de fiecare data cand ajungem in zona.

Din localiatea Borsa (jud. Maramures) trebuie sa mergeti 6 km pana in Baia Borsa, de unde mai aveti de parcurs circa 10 km pe drumul forestier de langa fostele mine, pentru a ajunge la acest loc absolut minunat.

Pentru ca am fost la acest schit si in timpul iernii pe un frig de nedescris, si nu stiu de ce mi-a placut mai mult decat acum, va atasez si o poza pe timp de iarna, pentru a vedea si voi despre ce vorbesc.

Drumul parcurs pana acolo iarna, pe viscol si zapada neatinsa, nu poate fi descris in cuvinte. A fost feeric.

 

Recomand acest obiectiv ca si excursie pentru o zi, celor care isi petrec un concediu la Borsa.

Tarta cu fructe

Weekend-ul acesta am fost ocupata cu ordinea si curateniea, am aranjat, organizat si reorganizat fiecare coltisor din casa, inclusiv camara, stiti ca am mereu probleme cu organizarea acesteia.
Stiu ca unii dintre cei care citesc aceste randuri se vor ingrozi la auzul cuvantului curatenie, parca ii aud “curatenie, la voi nu e niciodata mizerie, nu inteleg ce curatenie tot faceti!” . Imi place sa fie totul ….. pe gustul meu, ca sa nu spun perfect, pentru ca nu cred ca exista asa ceva.
Ca sa va ingroziti de tot, anunt pe aceasta cale:  weekend-ul viitor daca vom avea timp ne ocupam de boxa si de  garaj (din nou).
Sa revenim la ale noastre.
In toata agitatia provocata de cele povestite mai sus, am pregatit totusi aceasta tarta foarte, foarte buna, pentru ca nu se poate weekend  fara prajitura.
Reteta ii apartine Laurei Adamache, aluatul a iesit foarte bine, insa cantitatea mi-a ajuns pentru 2 tarte, desi am respectat intr-u totul cantitatile, iar crema a fost un fiasco total, a trebuit sa o fac din nou  dupa reteta de aici.
Ingrediente aluat:
300 g faina
100 g unt
125 g zahar
1 plic zahar vanilat
2 oua
1 lingurita rasa praf de copt
1 varf de sare
cca 25 g faina in plus
Crema de vanilie
500 ml lapte
4 galbenusuri
120 g zahar  pudra (am pus tos si merge si-asa)
1 plic zahar  vanilat sau zahar vanilat Bourbon
80 g faina  cernuta
75 -100g unt
Optional:
500-600 g capsuni ( sau alte fructe)
Pregatirea aluatului:
Aluatul se poate face si la robot (Punem in robot faina amestecata cu praful de copt si cernuta, untul rece de la frigider taiat in bucatele mici, ouale, zaharul, zaharul vanilat si un varf de cutit de sare. Framantam pana ce aluatul capata consistenta dupa care il invelim in folie de plastic si il lasam la frigider cca 1 ora.), insa pentru ca este prima data cand incerc reteta, am facut aluatul cu mana.
Punem faina intr-un vas, iar in centru adaugam zaharul, un varf de sare, zaharul vanilat si untul rece. Framantam pana prinde consistenta dupa care adaugam cele doua oua batute putin cu furculita si amestecam pana obtinem un aluat compact pe care-l invelim in folie alimentara si il lasam la rece pentru 1 ora.
Scoatem aluatul de la frigider si il rasturnam pe planul de lucru infainat bine si-l mai framanatm cu cca 25 gr faina. Din cauza faptului ca aluatul contine praf de copt, devine pufos dupa statul la frigider asa ca ii mai adaugam cca 25 gr faina ca sa se poata intinde fara probleme. Intindem aluatul la o grosime de 0,5-0,6 mm. Va creste in cuptor deci foaia nu trebuie sa fie groasa.
Tapetam o forma de tarta cu unt si faina, sau cu hartie de copt.
Punem aluatul in forma, il intepam cu o furculita din loc in loc si acoperim partea centrala cu o foaie de copt ca sa nu usuce in timpul coacerii,
Coacem tarta la 180 grade, cuptor preincalzit pentru 20-25 minute. Cand marginile sunt aurii si se desprind singure de marginea formei, o scoatem din cuptor, o lasam sa se raceasca putin in forma , eliminam foaia de copt, o rasturnam pe o farfurie si o lasam sa se raceasca .
Intre timp ne ocupam de crema:
Punem laptele pe foc si pana da in clocot. Batem cu mixerul galbenusurile cu zaharul si zaharul vanilat pana obtinem o spuma alba.
Adaugam si faina cernuta, apoi laptele clocotit putin cate putin iar dupa aceea  punem compozitia inapoi pe foc cateva minute pana se ingroasa (maxim 4 minute) amestecand incontinuu.
Lasam sa se raceasca  si amestecam si untul taiat cuburi.
Punem o folie de plastic direct pe crema sa nu formeze pojghita si lasam sa se raceasca.
Dupa ce s-a racit o umplem cu crema de vanilie rece, si o decoram cu capsunile taiate in doua pe lungime.
Eu am pus gelatina peste fructe si am ornat-o cu putina  frisca, al carei  mare fan sunt.
O lasam la frigider cateva ore, dupa care se poate servi.

 

Sa ucizi o pasare cantatoare – Harper Lee

Actiunea romanului se desfasoara  in Maycomb, un  mic orasel din Alabama prin anii ’30. Statutul social al fiecarei familii din Maycomb este stabilit  de zona unde locuiesti, de cine iti sunt parintii si de vechimea stabilirii aici a  stramosilor tai.

Familia noastra este cea a unui vaduv, Atticus Finch, care ii creste singur  pe cei doi copii, Scout si Jem, care desi sunt micuti, cunosc  deja toate masinatiunile din cartierul si din orasul lor.

Atticus  este un non-conformist care face  o treaba foarte buna, in ceea ce priveste cresterea si educarea copiilor, ii incurajeaza mereu, ii asculta, le raspunde intrebarilor de orice fel, le stimuleaza placerea de a citi, incearca sa compenseze lipsa mamei.

Scout este o fetita baietoasa, careia ii place sa isi petreaca timpul cu baietii si care deseori isi rezolva micile probleme cu pumnii. La scoala nu se prea  simte in largul ei, iar cele mai multe lucruri le invata de la Atticus. Ea incearca sa faca fata  societatii sudiste care ii cere sa se comporte ca o domnisoara si  fratelui care ii spune ca se poarta ca o fetita.

In vacante, copii isi petrec timpul impreuna cu micutul Dill, care isi petrece verile impreuna cu matusa lui, acesta fiind direct implicat in toate peripetiile si farsele pe care la pun la cale.

Copii sunt fascinati de o casa din vecini ai caror proprietari nu erau vazuti niciodata, iar cei mici incercau in diferite moduri sa il faca pe unul din cei care locuiau acolo sa iasa din casa, pentru a-si potoli curiozitatea.

La un moment dat copii afla ca tatal lor a fost numit sa reprezinte intr-un proces pe Tim Robinson, un tanar de culoare, care este acuzat de violarea unei tinere albe.

Scout si Jem trebuie acum sa faca fata insultelor si comportamentului neadecvat al celor din jur, datorita rolului de aparator pe care tatal lor il are in acest proces.

In aceasta perioada copii intra in diverse probleme, chiar si cu unii membrii ai familiei, cum ar fi matusa Alexandra si unchiul Jack.

Chiar si Jem, care este mai serios, isi pierde controlul de cateva ori. Dupa o astfel de altercatie verbala  cu una dintre vecine, este pedepsit, fiind obligat sa ii citesca doamnei in fiecare zi dupa scoala, timp de o luna.

Cu putin timp inainte de proces, matusa Alexandra se muta impreuna cu ei, folosind ca  scuza necesitatea  unei influente feminine in  viata fetitei.

Copii reusesc sa se strecoare in sala de judecata si participa la proces, dorind sa isi vada tatal si sa fie alaturi de el. Desi Atticus dovedeste ca Tom nu ar fi putut comite fapta de care este acuzat, acesta fiind infirm, el este totusi declarat vinovat, pentru ca la momentul respectiv un negru era intotdeauna vinovat, juratii fiind subiectivi si partinitori.

Copii sunt consternati de decizia juriului, iar Atticus incearca sa le explice de ce uneori decizia juriului este dinainte hotarata.

Scout organizeaza impreuna cu matusa ei, una din intalnirile Societatii Misionarilor, fiind intrerupte la un moment dat de catre Atticus, care le spune ca Tom Robinson a fost ucis in timpul unei tentative de evadare.

Bob Ewell, tatal fetei care-l acuzase pe Tom Robinson, ameninta  familia lui Atticus cu razbunarea, fiind jignit de acuzatiile pe care Atticus i le adusese in timpul procesului.

Scout merge impreuna cu Jem la o petrecere organizata la scoala, unde joaca rolul unei sunci. Dupa petrecere se intorc acasa singuri si isi dau seama ca sunt urmariti. Are loc o lupta, fetita este salvata de costumul pe care il purta, iar Jem isi rupe bratul si sunt dusi acasa de catre un strain.

Seriful ii anunta ca Bob Ewell a fost gasit mort sub copacul unde au fost atacati copii, dupa ce cazuse in lama  propriului cutit.

Scout afla ca cel care ii salvase este Boo Radley, vecinul pe care ea si Jem doreau sa il cunoasca de mult timp, care locuia in casa pe care ei o credeau bantuita.

Mi-au placut enorm nazbatiile celor doi, caci datorita lor cartea este extrem de hazlie in anumite momente. Atticus poate fi considerat un parinte exemplar, reusind sa se descurce foarte bine cu cei noi nazdravani.

Asa cum v-ati obisnuit deja mai jos puteti citi pasajele mele preferate din aceasta carte.

“ A doua zi dimineata, cand m-am sculat si m-am uitat pe geam, era cat pe ce sa mor de frica. L-am scos pe Atticus din baie, barbierit pe jumatate cu tipetele mele:

–         E sfarsitul lumii, Atticus! Te implor, fa ceva!

Si l-am tras spre geam si i-am aratat curtea cu degetul.

– Nu-i sfarsitul lumii, zise el. Ninge.

Jem il intreba daca o s-o tina tot asa mereu; nici el nu mai vazuse zapada, dar stia despre ce e vorba. Atticus ii raspunse ca nu stia nici el despre zapada mai mult decat noi.

– Cred totusi, adauga, ca asa umeda cum e, se va transforma in ploaie.

Pe cand ne luam gustarea, suna telefonul si Atticus se ridica de la masa ca sa raspunda.

– Era Eula May, ne lamuri el la inapoiere. A spus: “ Dat fiind ca din 1885 n-a mai nins in tinutul Maycomb, scoala va fi astazi inchisa.”

Eula May era operatoarea principala de la centrala telefonica din Maycomb. Tot ea avea misiunea de a comunica instiintarile oficiale si invitatiile la nunta, de a pune in functiune sirena de incendiu si chiar de a da instructiuni de prim ajutor in lipsa doctorului Reynolds.

Cand, in sfarsit, Atticus ne chema la ordine si ne invita sa ne uitam in farfurie si nu pe fereastra, Jem ii puse aceasta intrebare:

-Cum se face un om de zapada?

-Habar n-am. N-as vrea sa va dezamagesc, dar cred ca zapada asta n-ajunge nici pentru un bulgare.

Calpurnia intra si spuse ca, dupa parerea ei, zapada se asterne. Alergaram in curtea din dos, care era acoperita, intr-adevar, cu un strat subtire de zapada apoasa.

-Sa nu calcam pe ea, imi puse in vedere Jem. Uite, fiecare pas o strica.

M-am  uitat in jos, la urmele sterse pe care le lasasera pasii mei. Jem fu de parere ca, daca asteptam sa mai ninga putin, am putea strange toata neaua ca sa facem un om de zapada. Am scos limba si am prins din zbor un fulg mare : frigea.

– Jem, e fierbinte!

– Da’ de unde, e atat de rece incat pare ca frige. Dar n-o manca, Scout, o irosesti degeaba. Las-o sa cada jos.

– Dar eu vreau sa umblu prin zapada!

– Stii ce? Hai sa ne plimbam prin curtea domnisoarei Maudie.

Jem strabatu curtea din fata sarind intr-un picior. M-am luat dupa el calcand  in urmele pe care le lasase. Pe trotuarul din fata casei domnisoarei Maudie, ne opri insa domnul Avery. Era trandafiriu la fata si o burta cat toate zilele ii iesea de sub curea.

– Ei, ati vazut ce isprava ati facut? ne boscorodi el. N-a mai nins la Maycomb de la sfarsitul Razboiului Civil. Din cauza copiilor rai ca voi se zapacesc anotimpurile.”

“- Domnisoara Maudie!

-Ce-i baiete ?

Ne dati voie, mie si lui Scout, sa luam cu imprumut putina zapada de la dumneavoastra?

-Doamne sfinte, dar luati-o pe toata! E un cos vechi pentru piersici sub scara, puteti sa carati cu el toata zapada.

Ochii domnisoarei Maudie se ingustara.

-Si ce vrei sa faci cu zapada mea, Jim Finch?

-O sa vedeti, raspunse Jem.

Toata zapada pe care am putut-o aduna din curtea domnisoarei Maudie am carat-o intr-a noastra, treaba care se dovedi cam umeda.

-Si acum, ce facem, Jem?l-am intrebat.

-Ai sa vezi, repeta el preocupat. Ia cosul si cara in fata toata zapada pe care o poti aduna din curtea din dos. Dar vezi, cand te intorci, calca pe urmele tale, ma preveni el inca o data.

-Facem un pui de om de zapada, Jem?

-Ba un om de zapada adevarat. Si acum, la treaba, ca avem de muncit, nu gluma.”

“Jem era nebun dupa fotbal. Atticus nu se arata nici el obosit cand era vorba sa joace ca inaintas, totusi, ori de cate ori Jem incerca sa-l atace, batea in retragere:

–         Baiete, sunt prea batran pentru asta.

Tata nu stia sa faca nimic de seama. Lucra intr-un birou, nu la vreo carciuma. Nu conducea nici unul din camioanele de gunoi ale tinutului, nu era serif, nu avea ferma, nu lucra la vreun garaj, adica nu facea nimic demn de admiratie.

Pe deasupra mai purta si ochelari. Nu vedea aproape deloc cu ochiul stang, si chiar spunea ca stangul este blestemul tribului Finch. Daca voia sa vada ceva bine, intorcea capul in asa fel incat sa se foloseasca de ochiul drept.

Nu avea nici una dintre indeletnicirile pe care le aveau tatii colegilor nostrii: nu mergea la vanatoare, nu juca pocher, nu pescuia, nu bea, nu fuma. Sedea numai in salon si citea.

Cu toate acestea, ne-am putut convinge ca trecea mai putin neobservat decat am fi dorit-o: in anul acela, scoala vuia ca un stup, din pricina a tot felul de zvonuri in legatura cu apararea lui Tom Robinson, si nimic din ceea ce ne-a fost dat sa auzim nu era in favoarea lui Atticus. Dupa conflictul cu Cecil Jacobs, cand m-am compromis adoptand o politica de lasitate, a inceput sa mearga vorba ca Scout Finch nu se mai bate fiindca  nu-i da voie tatal ei.”

“   – Scout, incepu sa-mi explice Atticus, la vara va trebui sa va tineti bine de tot firea, caci veti avea de-a face cu lucruri mult mai grave…..Da, inteleg ca nu-i usor pentru voi, dar asa e cateodata, trebuie sa iei partea buna a lucrurilor, si cand zarurile sunt aruncate, iti urmezi singur drumul. In fine, tot ce pot sa spun e ca atunci cand Jem si cu tine veti fi mari, veti privi indarat la toate astea poate cu un pic de mila si cu un pic de recunostinta pentru ca nu v-am scapat din mana. Cazul asta, al lui Tom Robinson, e ceva ce atinge miezul constiintei omenesti. Scout, n-as putea sa merg la biserica si sa ma-nchin Domnului daca nu l-as ajuta pe omul acesta.

–         Atticus, cred ca gresesti…..

–         De ce?

–         Vezi, sunt atatia care-si inchipuie ca ei au dreptate si ca tu gresesti….

–         E dreptul lor s-o creada, fireste, dupa cum tot dreptul lor e sa pretinda ca opinia sa le fie respectata, imi raspunde Atticus, dar inainte de a trai in buna pace cu ceilalti, trebuie sa fiu impacat cu mine insumi. Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majoritatii este constiinta omului.”

“ – Poate ca s-ar fi purtat nitel cam brutal, admise Atticus, dar tu, fiule, cand ai sa mai cresti, ai sa capeti ceva mai multa intelegere pentru oameni. Gloata e compusa intotdeauna din oameni, oricum ar fi ei. Iar azi noapte, domnul Cunningham facea si el parte dintr-o gloata , totusi mai era inca om. In orice orasel din Sud, orice gloata e intotdeauna formata din oameni cunoscuti – ceea ce nu prea pledeaza in favoarea lor, nu-i asa?

–         Asa-i, raspunse Jem.

–         Bun. A fost nevoie de un copil de opt ani ca sa le vina mintile la cap, nu-i asa? Ce dovedeste aceasta? Ca pana si o turma de fiare salbatice poate fi oprita, pentru simplul motiv ca mai au totusi ceva omenesc in ele.  Hm, poate ca nu ne-ar strica  o Politie formata din copii….. caci voi, copiii, l-ati facu azi-noapte pe Walter Cunningham sa intre in pielea mea pentru cateva momente. Si asta a fost de ajuns.”

“ – Fiule, relua Atticus rabdator, daca pe banca juratilor ai fi stat tu si cu alti unsprezece baieti ca tine, Tom ar fi acum un om liber. Pana in clipa de fata in viata ta n-a intervenit nimic care sa tulbure procesul tau de gandire. Juratii care l-au judecat pe Tom sunt oameni cumsecade in viata de toate zilele, dar ati vazut si voi cum intre ei si ratiune s-a interpus ceva. La fel si atunci, noaptea, in fata inchisorii. Cand banda aceea s-a intors acasa, componentii ei n-au facut-o fiindca erau oameni rationali, ci fiindca am fost noi acolo. Exista in lumea asta a noastra ceva ce-i face pe oameni sa-si piarda capul si-i impiedica sa fie corecti chiar daca ar incerca. La tribunalele noastre, cand e vorba de cuvantul unui alb contra unui negru, albul castiga intotdeauna. O fi urat, nu zic, dar asta-i realitatea.

-Nu e drept, o tinea Jem mortis; batu usurel cu pumnul pe genunchi. Nu poti condamna la moarte un om pe baza unor marturii ca astea, nu poti.

– N-ai putea tu, dar ei au putut si l-au condamnat. Cu cat ai sa cresti, cu atat ai sa vezi mai multe. Singurul  loc unde omul ar trebui sa beneficieze de o judecata dreapta, indiferent de ce culoare a curcubeului ar fi el, este tribunalul, insa oamenii sunt in stare sa-si duca resentimentele cu ei  pana si pe banca juratilor. Cand ai cresti mai mare, ai sa ai in fiecare zi a vietii tale prilejul sa vazi cum albii ii insala pe negri, dar da-mi voie sa-ti spun un lucru – si te rog sa nu-l uiti: ori de cate ori un alb trage pe sfoara un negru, albul acela, oricine ar fi el, oricat de bogat sau de obarsie oricat de nobila, ei bine, albul acela este un om de nimic!

Atticus vorbise pana acum atat de calm, incat ultimul cuvant ne sparse timpanele. Am ridicat ochii si am bagat de seama ca fata lui avea o expresie vehementa.

– Nu stiu spectacol mai dezgustator  decat un alb care se injoseste  ca sa profite de ignoranta unui negru. Sa nu ne amagim: toate se aduna  si, intr-o buna zi, va trebui sa dam socoteala  pentru toate. Trag nadejde ca asta nu se va intampla in vremea noastra, copii.”

 

Povestea lui Lucy Gault – William Trevor

Actiunea din aceasta carte se desfasoara in Irlanda anilor 1920. Terorismul din aceasta tara  este la inceputurile sale.

Capitanul Everard Gault impreuna cu sotia sa Heloise si fiica lor Lucy, locuiesc intr-o frumoasa casa pe domeniul Lahardane, care apartine familiei Capitanului de mai multe generatii. Impreuna cu ei locuieste menajera lor Bridget si sotul acesteia Henry, care se ocupa de bunul mers al gospodariei.

Capitanul insusi  isi descrie foarte frumos casa: “ Nu exista un alt loc unde ar fi trait mai fericit decat acolo, in casa cu cele trei etaje si acoperis de ardezie, cu asprimea pietrei cenusii indulcita de tamplaria alba a ferestrelor si de fereastra delicata in evantai din partea de sus a usii albe de la intrare. La dreapta, casa era flancata de arcada larga si inalta a unei curti pavate, cu alei pietruite ce duceau spre o livada de meri si o gradina. Ferestrele de pe fatada arcuita a casei dadeau jumatate spre aleea cu pietris, iar cealalta jumatate spre o peluza separata de o padurice printr-un rand de hortensii albastre.”( pagina 8/9, editura Leda, 2008)

Intr-o noapte cativa tineri vin la Lahardane si incearca sa  dea foc casei, insa capitanul este pe faza si riposteaza tragand cateva focuri, unul dintre gloante atingand umarul unuia dintre ei. Peste cateva zile sunt gasiti otraviti si cainii familiei.

Capitanul si sotia lui sunt foarte ingrijorati in tot acest timp, dar tin ascunse de fetita lor cele intamplate. Datorita acestei situatii, sotii Gault hotarasc sa paraseasca domeniul Lahardane si sa se mute undeva in sudul Angliei, pentru a putea trai linistiti si in siguranta. Lucy, fetita lor de 9 ani, iubeste foarte tare domeniul pe care locuieste, marea si padurea, locurile unde se plimba impreuna cu tatal ei si nu era de acord cu plecarea.

Fetita vrea sa ii convinga pe parintii ei sa nu plece si incearca sa ii sperie, deoarece intr-o seara, cand in casa toti erau agitati cu pregatirile de plecare, Lucy isi ia niste hainute si ceva de mancare si pleaca in padure, unde vroia sa stea ascunsa cateva zile, crezand  ca astfel ii va face sa se razgandeasca.

In drumul ei spre casuta abandonata din padure, unde Lucy vroia sa se ascunda, aceasta cade si se loveste foarte rau la un picior.

Familia incepe sa o caute, dar totul este in zadar. Lucy nu este gasita. Se presupune ca a mers sa inoate singura si s-ar fi inecat, deoarece gasesc pe mal o hainuta care ii apatinuse. Parintii sunt distrusi de suferinta si decid sa plece cat mai repede din Irlanda.

Dupa vreo 2 saptamani de la plecarea acestora, Henry, ingrijitorul casei, merge in padure dupa lemne si o gaseste pe Lucy, slabita, deshidratata si cu piciorul negru si umflat.

Acesta o duce acasa si o ingrijeste impreuna cu sotia lui. Domnul Sullivan, avocatul familiei, incearca sa ia legatura cu parintii fetitei, insa nu reuseste, deoarece acestia plecasera din Anglia in Franta si apoi in Italia, unde se stabilesc pentru o vreme, ajungand in cele din urma in Elvetia, unde mama fetitei, care nu si-a revenit niciodata dupa pierderea suferita se stinge din viata.

Lucy este crescuta de catre Bridget si Henry, dar asteapta toata viata intoarcerea parintilor sai.

La un moment dat   Lucy are un pretendent, dar nu accepta  sa se casatoreasca pana la intoarcerea parintilor sai, dorind iertarea acestora pentru ceea ce facuse cu mult timp in urma.

Cartea nu are un final fericit, dar este foarte interesanta prin modul in care ne tine in suspans pana la sfarsit.

Este recomandata celor care inteleg ca nu toate povestile se incheie cu  un happy end.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...